Expozitie – Eu sunt Uranus

Str. Sfinții Voievozi | Probabil cea mai mare bucată de „tencuială” pe care am văzut-o să fi căzut. Și o alegorie de aparate de aer condiționat.

Str. Mircea Vulcănescu | Aici a locuit Liviu Rebreanu. Acum locuiesc niște copăcei la etaj și niște oameni la parter.

Piața Spaniei | În blocul ăsta mi-ar plăcea să locuiesc. Dar nu se poate, pentru că eu nu am suficienți bani, iar blocul nu are suficientă armătură.

Str. Semilunei | Locul meu preferat pentru discuții în aer liber e chiar în fața acestui bloc. Îmi place bulina fixată în jaluzele. Nu știu dacă îi place și persoanei care locuiește la etajul 1.

Centrul Vechi | Un supraviețuitor insistent, acest bloculeț e un martor al ultimelor 3 mari epoci ale Bucureștiului. A adăpostit câteva generații de locuitori și, după cum se vede, toate și-au lăsat amprenta asupra lui.

Str. Traian | Un crâmpei de București. Un loc unde încă poți găsi cutii poștale. O căsuță negustorească din secolul XIX. Odată foarte comune, acum căsuțele astea sunt din ce în ce mai rare.

Str. Traian | Încă o casă care, probabil, o să dispară. Îmi place pentru că are la parter una din ultimele reclame vechi rămase prin București. Nu-mi place de vecinii din stânga care și-au închis balconul.

Str. Știrbei Voda | Căsuța asta e una din ultimele construcții din București făcută din zidărie cu cărămidă veche - adică tipul ăla de cărămidă mai subțire pe care-l mai vezi la cetățile medievale. Cred că e căsuța mea preferată din București.

Calea Griviței | Una din căsuțele care a scăpat de demolarea Berzei-Buzești. Jumătate din casă pare locuită de natură.

Str. Traian | Două bloculețe superbe din fostul cartier grecesc. Pe aici a copilărit tataie când mergea la Liceul Grec. La două străzi mai încolo era casa străbunicilor mei.

Str. Mircea Vulcănescu | Un oftat de casă.

Calea Griviței | Crăciun fericit.

Calea Călărași | Aici e una din puținele case cu adevărat vechi rămase printre noi. Rezistă și ea cum poate.

Str. Călușei | Bloculețul ăsta îmi aduce mereu aminte de vacanță.

Str. Știrbei Voda | Căsuța asta e fix Bucureștiul meu. Peticită, cu tot felul de adiții și inserții surprinzătoare, ai avea impresia că n-are nicio valoare. Dar e una din ultimele construcții din București făcută din zidărie cu cărămidă veche - adică tipul ăla de cărămidă mai subțire pe care-l mai vezi la cetățile medievale. Cred că e căsuța mea preferată din București.

Str. David Praporgescu | Și căsuța asta tot de vacanță îmi aduce aminte.

Str. Precupeții Vechi | Mă leagă multe de fereastra asta, deși nu știu cine locuiește acolo și nici dacă locuiește cineva. Mi s-au întâmplat aici o chestie drăguță și una foarte tristă. Dar ambele sunt parte din mine.

Bd. Dacia | Unul din cele mai frumoase blocuri din București. Trec zilnic pe lângă el. De obicei, are o mașină parcată în față. Astăzi nu avea.

Str. Mihai Eminescu | Probabil o fostă reședință de boier sau ceva negustor important. Acum, o casă părăsită care se dărâmă puțin câte puțin, după cum se poate observa pe trotuarul din fața ei.

Str. Mihai Eminescu | Războiul dintr epoci. În dreapta, avem o casă foarte veche, boierească. În stânga, comuniștii au făcut un bloc care practic blochează intrarea în casă.

Str. Știrbey Vodă | Una din cele mai frumoase fațade din București.

Str. Batiștei | Casa asta nu mai există. Ei zic că încă există și că a fost „renovată”. Dar casa care astăzi se află acolo nu mai e aceeași casă. Și nu mai are farmec.

Pța. Gemeni | Îmi plac curțile interioare. Mi se pare că, în București, diferența dintre fațadele dinspre stradă și cele dinspre interior ilustrează tendința asta a noastră de „a da bine”.

Str. Maria Rosetti | Art deco streamline, ar zice arhitecții. Mie îmi place pentru că seamănă cu un vapor. Un vapor într-o mare de mașini.

Str. Mihai Eminescu | O casă ciudată, parcă îi lipsește o jumătate, e în drumul meu către supermarket. De vreun an de zile ar trebui să intre în consolidare, dar ea a rămas în drumul meu.

Str. Mihai Eminescu | Aici a fost un spital de TBC. Acum e o ruină în care stau niște oameni amărâți. Tot aici stau și câinii lor, dintre care unul este pe acoperiș. Merg des pe la ei.

Străzi în pantă, hornuri care au rezistat la cutremururul din 77, antene, hublouri și alte detalii interbelice, vegetație debordând din grădini, piatră cubică țesută frumos. Și trabantul nostru "combi", pe care-l parcam pe o străduță, ca să umblăm prin cartier, înainte să dispară. Cu numar impar, aveam voie sa circulam o duminica da, una ba.

Au smuls ușile micului magazin de la colț. Au dat jos acoperișul, ca să valorifice tabla. Jaluzeaua a rămas la jumate, n-o s-o mai ridice nimeni de acum, luni dimineață n-o sa mai dea Brândușa prin fata cu mătura, n-o sa mai vina copiii să ceara drajeuri de la nenea Marin.

Poarta mănăstirii Schitul Maicilor dă în strada cu același nume. Am doi ani și de fapt nu e vorba despre mine în poză. Tata vrea sa "prindă" totul, înainte să dispară. Nu credem niciunul că o să dispară chiar toate. Dar nici nu credem că o să scape ceva. Nu mai credem nimic, trăim de pe-o zi pe alta.

Strada Cazărmii, parcelarea Cazărmii - casele sunt deja în mare masură evacuate și golite, iar în capătul de sus a început demolarea.

Str. Bateriilor - O casă cu spațiu comercial/magazin de cartier pe colț. Deconstruirea caselor de secol 19 a început, copiii se joacă căutând "indicii" în molozul căzut pe trotuar.

Biserica Schitului Maicilor avea cea mai frumoasă gradină din cartier. Aici tinerii își duceau iubitele la rendez-vous și vecinii culegeau semințele florilor pentru a le planta la ei în gradină.

Nimeni nu mai locuiește acum aici. Tata a închis poarta, ca să o fotografieze în contre-jour. Tata e curajos. Ce o fi în rămas prin casă, dacă oamenii i-au plecat? Azi nu se lucrează, e duminica. Frica.

Marea gradină a bisericii Schitul Maicilor, metocul mânăstirii Țigănești. Când veneau în Bucuresti, maicile de acolo dormeau aici la schit, unde erau și atelierele de restaurat icoane.

Vezi omul de pe casă? A început să desfacă acoperișul. Casa nu știe înca ce-o așteaptă. Oamenii ei au plecat, lăsând ferestrele deschise, ca să poate ieși sufletul ei. Să nu rămână captiv.

Case cu obloane, case cu antenă, pe dreapta casa cu blazon din Ecoului. Stau pe umerii mamei și mergem în sus, e cald, între pietrele cubice s-a turnat asfalt.

O casă ca un templu, cu cireși în curte, cu gard de fier forjat. O casă puternică. Nici ea nu a scăpat. În verile anilor 80-85, praful roșu de la cărămizile acestor ziduri a plutit în aer în fiecare zi. Ne obișnuisem.

Strada Ecoului, considerată cea mai frumoasă stradă în pantă: aici se adunau pictorii cu șevalete și locuitorii vedeau "ochi în ochi" Senatul vechi, donat între timp Patriarhiei. Senatul s-a mutat în Casa Poporului. Pe dreapta e un pin voinic.

Casa cu blazon de pe Ecoului. Aici se zvonește ca a stat ordonanța lui Mihai Viteazu, zice tata. Mai jos e o căsuță din anii 30. Patrimoniu minor, i-am zice azi.

Cu mine in cârcă, mama se oprește la poză. Tata încearcă să prindă casa din spate într-un unghi bun, dar deja se teme ca "exagerăm". Casa are ferestrele în arc, împărțite în bucăți mai mici - și rulouri cu dungi la fereastră. În sus pe stradă, casele au început sa se șteargă.

Aici strada se lărgește, tocmai ca să aiba magazinul mai mult loc în față. Din toate curțile curge afară iederă și viță sălbatică. În capăt biserica al cărei nume nici nu-l mai știm.

Pe aici a trecut tăvălugul, zice mama. Și pe urmă nu mai zice nimic, până acasă.

În spatele bisericii Spirea Veche a început deja demolarea. De pe bulevard însă nu se vede încă nimic.

Aici a început lucrul pentru care nu există cuvinte. Din capătul de sus al străzii coboară muțenia și distrugerea, casă cu casă dispar într-un morman de moloz, un arbore voinic după altul este tăiat cu drujbe sau tras jos cu buldozere și cabluri. Doamna vine de la biserică. E duminică. Toate pozele astea au fost făcute duminica, nu în alte zile. Duminica e singura zi liberă.

Mama în fata porții de fier forjat. Tata s-a urcat pe gard să prindă toata casa în poza. “Ai grijă”, zice mama. La toți ne e frică. Ferestre deschise, poarta deschisă. Dar casa asta la care ajungi pe o scară interioară - e ca la Sinaia.

Pe dreapta, casele au căzut deja.

Am ajuns din greșeală, noapte în curtea interioară a unei clădiri mai vechi, vara. M-am așezat pe iarba, obosit și cu o stare de ebrietate in urma unei seri petrecute la un bar. Am adormit acolo în curte, iar dimineața m-a trezit o bătrânică foarte drăguță care m-am lăsat să rămân cat vreau.

Mă plimbam alături de o prietenă din străinătate. M-a rugat să îi fac un fel de tur ghidat al clădirilor importante din zonă, dar eu nu le știam pe toate. Am dat de semnul acesta și ea a zis că reputația mea de ghid a fost salvată și am râs.

Avusesem niște zile foarte grele și stresante. Țin minte că era dimineață și mergeam la muncă, traversam podul și mi-am luat 5 minute să stau și să ascult apa cum curge. Și m-am liniștit.

Aveam o alta amintire, una mai putin vesela, despre cum mi-am mutat toate lucrurile la var-miu pe strada Uranus 98. Le-am mutat impreuna cu iubitul meu de atunci.

Acum câțiva ani mă plimbam pe Splaiul Independenței și am decis să intru pe o străduță pe lângă Grădina Botanică, în câteva minute am dat de această casă superbă de care m-am îndrăgostit pe loc și care m-a făcut să explorez și mai mult cartierul Cotroceni, în căutarea de mai multe case similare.

Cândva in acest triunghi dungat se parcau mașini. Claxoanele și înjurăturile umpleau acest scuar cu gălăgie. Acum nu mai parchează nimeni.

Bancile astea au auzit mai multe povesti despre viața mea decât mulți prieteni buni de-ai mei.

Aici a avut loc un concert pe un mic garaj, în cadrul Bazar de Cotroceni.

Eu nu sunt din București, dar mi-a fost povestit toată viața că bucureștenii sunt aroganți și răi. Trebuia să ajung undeva, dar m-am pierdut în imensitatea orașului. Eram foarte panicat, așa că am rugat doamna din fotografie să mă îndrume. Ea a fost foarte drăguță și mi-a explicat cu căldură cum trebuie să o iau ca să ajung la destinație.

Era seară și luasem ultimul tramvai spre casă. M-am dat jos și trei băieți care stăteau în stație s-au luat de mine. Am fugit mai repede ca niciodată.

În blocul acesta m-am mutat pentru prima dată singură în chirie. Îmi placea super mult pentru că era o zona linistita și aveam vecini care înțelegeau cum te distrezi cand ești student. Atunci credeam că o să rămân mai mult timp acolo, dar până la urmă apartamentul a fost vândut.

Tocmai ieșisem de la liceu și am mers cu iubita mea de-atunci la Luca. După ce ne-am luat de mâncare, am condus-o până la stația de autobuz. Cât timp mâncam, mi-a zis că vrea să ne despărțim. De-atunci nu mai mănânc de la Luca.

Odată eram în parcarea asta cu niște prieteni și-am pus muzica tare. Vecinii ne-au făcut reclamație. Am mutat caterinca în mașina unui prieten, dar tot acolo, in parcare.

În casa asta am petrecut cel mai frumos revelion. Aveam 17 ani. Am stat toată noaptea cu prietenii mei. Următoarea dimineață eram praf, am ieșit din casă și m-a surprins ce albastru e gardul. Nu îl mai văzusem pe lumină.

Sunt sportiv. Înainte de competiții intru în cantonament. Înainte de antrenamente, dimineața, alerg pe strada asta.

Acum 3 ani mă plimbam pe aici și nu aveam bani. Mă tot gândeam ce și cum să fac, că mai era mult până intră salariul.

Bunica mea e o femeie în vârstă și aproape oarbă. În fiecare duminică dimineață ieșim din casă la plimbare. Țin minte că am dat de această treaptă și i-am zis să aibă grijă să nu alunece, dar până să apuc să-mi termin propoziția, am alunecat eu.

Aici am găsit acum 5 ani un pui de pisică. L-am luat acasă și am avut grijă de el. Acum suntem de nedespărțit și îmi amintesc mereu de seara în care l-am găsit atunci când trec pe aici

Aveam 15 ani, eram clasa a 9-a, boboc. În gangul ăsta chiuleam cu colegii mei și aici s-au născut cele mai bune caterinci.

Aici m-a oprit poliția pentru prima dată și mi-am luat amendă pentru viteză.

Aici am învățat să merg pe bicicletă. Tata m-a dus prima data cu o bicicleta roz cu barbie. Am și căzut și am un semn micuț pe genunchi de atunci.

Aici locuia bunicul meu. Mergeam la el când eram foarte mic, era unul dintre locurile mele favorite. Între timp el a murit, iar ai mei au vândut apartamentul.

Asta e parcul în care ieșeam cu mama în fiecare zi după școală, când aveam vreo 8 ani. Atunci nu arată așa, cred că îmi plăcea mai mult toboganul de când eram mică.

În blocul ăsta locuiau părinții mei. M-am mutat de la ei recent fiindcă nu ne mai înțelegem.

Aici m-am întâlnit cu colegele mele de facultate înainte să mergem în club. Era prima dată când ieșeam împreună, abia ne cunoscusem când a început anul universitar. Acum sunt cele mai bune prietene ale mele.

Aici eu și soția mea ne-am unit destinele.

Aici am dormit o dată pentru că mi-era rușine ca mama sa nu mă vadă beat.

Aici am plătit prima amendă pentru staționare neregulamentară. Era al doilea loc în care încercăm sa plătesc amenda și mi-era frică să nu mă trimită la alt birou și să nu afle tata.

Am dat auditie pentru rolul cu care am debutat, am cunoscut una din cele mai mișto regizoare de teatru.

Bloc în care mi-am pierdut încrederea în oameni.

În vacanța de vară dintre clasa a 3-a și a 4-a m-am apucat să învăț să mă dau cu skate-ul. Mă ajutau colegii mai mari. Peste treptele astea am încercat să sar și am căzut și mi-am fracturat brațul stâng.

Tot liceul am făcut meditații în zona asta și de aici îmi luam mereu ceva de mancare înainte și după

Mă plimbam prin cartier acum un an, era o zi de duminică și toată zona era liniștită. La un moment dat, din clădirea aceasta s-a auzit o muzică. M-am apropiat și am văzut la geam o femeie care repeta o partitură la vioară.

Noaptea pescarii nu sunt, noaptea sunt eu.

Aici am văzut primul meu spectacol de teatru.

Era 6 dimineața. M-am certat cu iubita mea toată noaptea. Când am plecat din apartamentul ei, în sfârșit, am auzit-o de pe scări cum plângea.

Pot spune că sunt mândru că sunt, am fost și voi fi Lăzărist.

Când eram mic, locuiam vizavi de acest loc. Înainte era o altă clădire. Pe la 8 ani, am ieșit toată familia în fața blocului să vedem cum dau cu dinamită ca să demoleze blocul de vizavi. Între timp, l-au construit pe acesta.

Eram în mijlocul nimănui, era seară și rămăsesem fără motorină. Domnul de la service m-a ajutat și mi-a făcut un control la mașină gratuit. Acum, service-ul nu mai e. A rămasdoar semnul.

Când eram mic mama lucra în primărie, cand sediul primăriei era temporar într-o alta cladire, cât timp aceasta era modernizată dar mama mă aducea mereu aici ca să îmi arate cât de frumoasă era clădirea în care obișnuia să lucreze.

Eram pe aici cand am fost sunată că am luat primul concurs de dans. M-am bucurat super mult. Am rămas acolo vreo 30 de minute și mă gândeam cât de mișto o să fie experiența.

Nu știu de ce dar mereu m-am simțit intimidat de aceasta construcție, de fiecare dată când trec pe lângă această clădire simt un fel de apăsare ciudată.

M-am dus cu un baiat la film și nu-mi plăcea de el prea tare. I-am zis că merg la baie și m-am dus să mă intâlnesc cu altcineva.

La Hanul Berarilor am făcut ziua mea și a mamei în vară. A fost și ultima oară cand i-am văzut pe unchiul și mătușa mea înainte sa se mute în Belgia. Nu s-au mai întors în țară de 8 ani.

De la acest, balcon pe acest peisaj s-au pictat multe conversații dragi mie.

în acest loc, eu și soțul meu, ne dorim să ne botezăm primul copil. ne dorim un băiețel foarte mult. este un loc la care amândoi ținem foarte mult. venim și ne rugăm la această catedrală ca domnul nostru să ne ajute în acest proces de a îl putea concepe pe viitorul nostru copil

În contextul acestei ruine s-a conturat pasiunea mea arzătoare pentru mașini. Este și singura amintire legată de tatăl meu cu care am rămas.

Eu ies cu prietenii la mall, e singurul loc unde ne lasă părinții.

„Bucureștiul m-a dezamăgit”. Aici eram, la finalul liceului, când iubitul meu mi-a spus că pleacă în Olanda.

Rahova - Piața Unirii. Drumul pe care îl parcurg prea rar ca să merg la tata acasă.

Ești sau ai fost un locuitor un pasager al Bucureștiului?